Întâlnirea de la Havana – ultimii paşi ai ecumenismului global?

Săptămâna trecută lumea întreagă a fost martoră la un eveniment care cel puţin în lumea religioasă, a fost aşteptat de către unii cu sufletul la gură, iar de către alţii cu îngrijorare şi anume, întâlnirea istorică dintre Papa Francisc, liderul celei mai puternice şi mai influente biserici de pe pământ şi Patriarhul Kiril, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Spun cu îngrijorare pentru că nu toţi cei care se declară credincioşi de orientare ortodoxă sunt de acord cu întâlniri de acest gen în care, toate diferenţele doctrinare sunt eliminate, trecutul istoric marcat de divergenţe care au dus la războaie religioase este în aparenţă uitat iar sub masca reconcilierii şi iubirii creştine, nu se urmăreşte nici un alt ţel decât, întoarcerea sau mai bine zis fuzionarea tuturor religiilor sub conducerea unei singure biserici şi anume, Biserica Romano-Catolică. Interesant este faptul că, o întâlnire de acest nivel s-a desfăşurat într-un mediu aparent neutru, şi anume în capitala unui stat declarat ateu dar în care, Biserica Catolică nu doar că este tolerată ci dimpotrivă, prezenţa ei este mai mult decât simţită în politica guvernului din Cuba cât şi în felul în s-au desfăşurat ultimele evenimente, dintre care am aminti întâlnirea dintre liderii de la Havana şi cei liderii de la Casa Albă, în cazul respectiv, Biserica Catolică asumându-şi rolul de mediator în rezolvarea unei crize politice care a durat mai bine de o jumătate de secol. Prin urmare, întâlnirea dintre oficialii Bisericii Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe Ruse într-un aeroport şi doar pentru doar două ore este rezultatul unei întâmplări sau totul a fost planificat din timp? Declaraţia comună în 29 de puncte nu credem că a fost concepută ad-hoc ci dimpotrivă, toate acestea fac parte dintr-un plan bine pus la punct, o agendă geopolitico-religioasă care are implicaţii pe termen scurt şi în acelaşi timp pe termen lung dar care vor influenţa destinul întregii planete. Prin urmare, cum a fost primit şi comentat acest eveniment în România de către oficialii Bisericii Ortodoxe şi Catolice? Să vedem câteva dintre declaraţiile acestora:

„Avem de a face cu un prim contact oficial dintre două forțe ale diplomației bisericești. Cred că, prin natura funcției pe care a îndeplinit-o în Biserica Ortodoxă Rusă, actualul Patriarh Kirill a lucrat și în trecut la un astfel de moment important. Disponibilitatea Papei Francisc spune multe despre înțelegerea integrală a nevoii de comuniune și dialog din conștiința acestuia. Se vădește, o dată în plus, că a gândi viitorul lumii înseamnă a folosi toate energiile umane în favoarea dialogului, în favoarea unei comuniuni creștine, fundamentale în actuala situație geopolitică a lumii. Nu cred că înseamnă prea mult din punct de vedere al unității bisericilor, așa cum și-o închipuie oamenii obișnuiți cu soluții soft, imediate, care să rezolve pe moment un aspect sau altul al vieții bisericești.” a arătat preotul Constantin Necula, consilierul misionar-pastoral şi de imagine al Mitropoliei Ardealului.

Să vedem părerea lui Francisc Doboş, purtătorul de cuvând al Arhidiocezei Romano-Catolice Bucureşti: ”Am vazut acum câteva minute îmbrățișarea dintre Papa Francisc și patriarhul Kirill. Această îmbrățișare m-a dus cu gândul la cei aproape 1.000 de ani de istorie divizată a creștinismului (…) Și faptul că s-a întâmplat acum această îmbrățișare nu face altceva decât să fie un gest profetic, un gest de deschidere, un gest de apropiere între creștini, într-o lume atât de divizată. Este un gest profetic care ne cheamă în acest momente critice pentru omenire, în acest al treilea război mondial divizat pe fragmente, așa cum îl numea Papa Francisc, ne cheamă la unitate în Christos, ținând cont de toate diviziunile, de toate rănile trecutului și de toate provocările pe care acest gest, de fraternitate aș îndrăzni să spun, ni-l aduce în fața ochilor. Am văzut acest gest, această îmbrățișare, care a durat multe secunde, am văzut emoția (…) din ochii și din gesturile Sfântului Părinte, am vazut această dorință de a se întâlni.”

Sunt aceste întâlniri menite să asigure o pace mondială şi un spirit creştinesc fundamentat pe valorile Biblice? Sau sunt o nouă dovadă că principiile Scripturii sunt înlocuite de manevre politice în care cuvinte ca „unitate,” „fraternitate,” „deschidere” „dialog interreligios” iar scopul principal este controlul absolut al sferelor de influenţă, ducerea la îndeplinire a obiectivelor Noii Ordini Mondiale în care papalitatea are un cuvânt greu de spus. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Rusă, pentru Vatican, cooptarea în totalitate a acesteia în mişcarea ecumenică mondială, a devenit un deziderat care se pare că se va împlini sub pontificatul papei Francisc. Prin urmare, ceea ce nu s-a reuşit în perioada în care Patriarhul Alexei a condus Biserica Ortodoxă Rusă, se pare că se va reuşi sub conducerea prezentului patriarh rus.

Care este în sine scopul ecumenismului? Fostul cardinal Ratzinger, care avea să devină papă sub numele de Benedict al XVI-lea , cu ani în urmă a declarat: „Scopul ecumenismului ca fiind căutarea unităţii în multiplicitate şi în diversitate…Va trebui să găsim unitatea în deosebiri; adică să acceptăm din divergenţe ceea ce este productiv. Să le dezintoxicăm şi să acceptăm aspectele pozitive din această diversitate –  bineînţeles cu speranţa că, la sfârşit, această divizare va înceta să existe şi că va deveni numai o polaritate fără contradicţii.” (Fries/Pesch, Streiten fur die Eine Kirche, Munchen, 1987, pag. 80,81.

Cu alte cuvinte, nu va mai trebui să existe nici o diferenţă doctrinală, dogmatică sau un ton diferit de al Romei, ci, toţi credincioşii prezenţi activi în mişcarea ecumenică vor trebui să accepte tonul Vaticanului fără nici cea mai mică formă de protest. Prin urmare, ecumenismul caută să înnăbuşe tot ceea ce ţine de libertatea de gândire şi libertatea de conştiinţă iar acestea două sunt tot ceea ce poate fi mai preţios pentru fiinţele omeneşti. Mesajul Sfintei Scripturi ne îndeamnă la unitate în diversitate, dar fără a înnăbuşi glasul conştiinţei semenului nostru. Din declaraţia de mai sus, tonul Romei în materie de libertate de conştiinţă este clar şi nu credem că mai are nevoie de comentarii. Istoria trecutului ne dovedeşte că toţi cei care au vrut să se închine lui Dumnezeu contrar opiniei majorităţii, au trebuit să ducă o luptă grea. Dar, biruitori au fost acei care asemenea lui Martin Luther, au spus: „Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greşit şi s-au contrazis unii cu alţii. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un raţionament clar, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.” – Ellen G. White, Tragedia Veacurilor, pag. 161.

Pentru cercetătorii sinceri şi sârguincioşi ai Bibliei, astfel de întâlniri care cel puţin în perioada pontificatului papei Francisc s-au înmulţit, nu sunt decât dovezi tot mai evidente că profeţiile Bibliei referitoare la formarea unei alianţe ecumenice mondiale sunt de netăgăduit. Apostolul Petru ne îndeamnă: „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” 2 Petru 1:19.  Prin urmare, ce spune profeţia biblică despre o asemenea alianţă mondială, un consiliu ecumenic mondial care să adune sub un sceptru toate religiile lumii, indiferent că sunt creştine sau nu? Cartea profetului Daniel prin simbolul cornului mic din cap. 7 versetele 24,25 prezintă puterea papală care avea să urmeze imperiului cezarilor romani. Putere care „se va încumeta să schimbe vremile şi Legea,” şi care „va prigoni pe sfinţii Celui PreaÎnalt.” Apocalipsa cap. 13 prin simbolurilor profetice ne prezintă o putere pe care reformatorii evului mediu o identificau ca fiind puterea papală. În cadrul acestui capitol, vizionarul de pe insula Patmos vede că „Toţi locuitorii pământului i se vor închina…” Apoc. 13:8. Iar astăzi, vedem cu ochii noştri cum, papalitatea a devenit sau mai bine zis s-a autoimpus ca factor consultativ în toate problemele sociale, politice, religioase, ecologice, etc. Glasul pontifului Romei este mai preţuit decât glasul Cuvântului lui Dumnezeu iar guvernele lumii împreună cu liderii religioşi ale acestora, acceptă tonul Romei şi i se închină în mod voit, fără a cere părerea celor pe care în realitate îi reprezintă. Cu mai bine de o sută de ani în urmă, pana inspirată scria următoarele cuvinte: „Biserica Romană ţinteşte departe în planurile şi în căile ei de lucru. Ea foloseşte orice ocazie pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi mări puterea în pregătirea pentru o luptă crudă şi hotărâtă spre a-şi recâştiga controlul asupra lumii, a reîncepe prigoana şi a strica tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câştigă teren în orice direcţie.” Ellen G. White Tragedia Veacurilor, pag. 565.

Iar noi, generaţia actuală vedem împlinirea acestor cuvinte profetice şi nu putem decât să nădăjduim în harul lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru putere de Sus pentru ca atunci când va trebui să dăm socoteală pentru nădejdea credinţei noastre, să putem răspunde asemenea apostolului Pavel: „Ştiu în cine am crezut!”