S.M.I.A.Z.S.M.R.

Evrei 9:27: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,”

Cea mai înfricoşătoare ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în solia îngerului al treilea. Păcatul care provoacă mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie unul teribil. Oamenii nu trebuie lăsaţi în întuneric cu privire la această chestiune; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte să cadă pedeapsa judecăţilor lui Dumnezeu, ca toţi să poată şti de ce va veni aceasta şi să aibă ocazia să scape de ea. Istoria Mântuirii pag. 383

2 Tesaloniceni 2:3,4: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

Numai schimbând Legea lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine înţelege acest lucru şi totuşi păzeşte Legea astfel schimbată dă cinste supremă puterii care a făcut schimbarea. Istoria Mântuirii pag. 382

Apocalipsa 14:7: „El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!””

Când Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, pentru a săvârşi încheierea lucrării de ispăşire, le-a încredinţat slujitorilor Lui ultima solie de har ce trebuia dată lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa 14. Imediat după proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă ca să recolteze secerişul pământului. Istoria Mântuirii pag. 379

Evrei 9:24: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”

După cum în vechime păcatele poporului erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, şi păcatele noastre sunt transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. După cum curăţirea tipică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor cu care fusese mânjit, la fel şi curăţirea antitipică celui ceresc trebuie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ştergerea, păcatelor înregistrate acolo. Aceasta necesită o examinare a cărţilor de aducere aminte pentru a determina cine, prin căinţa de păcat şi credinţa în Hristos, este îndreptăţit să beneficieze de ispăşirea Lui. Aşadar, curăţirea sanctuarului implică o judecată de cercetare. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos. Istoria Mântuirii pag. 378

Evrei 10:37-39: „„Încă puţină, foarte puţină vreme” şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi spre pierzare, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”

Singura cale sigură era să preţuiască lumina pe care deja o primiseră de la Dumnezeu, să se ţină tare de făgăduinţele Sale, să continue să cerceteze Scripturile, să aştepte şi să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină. Istoria Mântuirii pag. 374

Evrei 12:27,28: „Cuvintele acestea „încă odată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină. Fiindcă am primit, deci, o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică;”

Lumea urmărise totul cu atenţie, aşteptându-se, dacă timpul trecea, iar Hristos nu ar fi venit, ca întreg sistemul adventismului să fie lepădat iar în timp ce mulţi, fiind puternic ispitiţi, au renunţat la credinţă, totuşi unii au rămas neclintiţi. Istoria Mântuirii pag. 373

Psalmii 42:10: „Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii mei, şi-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?””

Cei care îşi bazaseră credinţa pe părerile altora şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-şi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câştigat de partea lor pe cei slabi şi pe cei laşi şi s-au unit cu toţii să declare că de-acum nu mai aveau de ce să se teamă şi nici ce să mai aştepte. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea se putea să rămână la fel alte mii de ani. Istoria Mântuirii pag. 372

Romani 3:11-18: „Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.””

După trecerea timpului, acest sentiment nu a dispărut deodată; ei nu îndrăzneau să triumfe asupra celor dezamăgiţi, dar, pentru că nu se vedeau dovezile mâniei lui Dumnezeu, şi-au revenit din frică şi şi‑au reluat reproşurile şi bătaia de joc. O mare parte din cei care pretinseseră a crede în venirea Domnului în curând a renunţat la credinţă. Istoria Mântuirii pag. 372

Matei 21:9: „Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!””

Ca şi un val în timpul fluxului, mişcarea („Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”) a măturat ţinutul. A mers din oraş în oraş, din sat în sat şi în locuri izolate, până ce poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deşteptat. În faţa acestei proclamaţii, fanatismul dispărea ca şi bruma la răsăritul soarelui. Credincioşii şi-au găsit încă o dată poziţia, iar speranţa şi curajul le-au însufleţit inimile. Istoria Mântuirii pag. 370

Iov 4:1,2,15,16: „Elifaz din Teman a luat cuvântul şi a zis: „Dacă vom îndrăzni să-ţi vorbim, te vei supăra? Dar cine ar putea să tacă?… Un duh a trecut pe lângă mine,… Tot părul mi s-a zbârlit… Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am auzit un glas care şoptea încetişor:”

Cam în acel timp a început să apară fanatismul. Unii dintre cei care se pretindeau credincioşi zeloşi ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca singurul ghid infailibil şi, susţinând că sunt conduşi de Duhul, s-au lăsat în stăpânirea propriilor sentimente, impresii şi imaginaţii. Erau unii care manifestau un zel orb şi fanatic, acuzându-i pe toţi care nu le aprobau calea. Istoria Mântuirii 368