„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Ieremia 6:16
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui.” Ioan 15:10
„Problema SABATULUI :
Cum au ajuns creștinii sa serbeze duminica
Arhiereul Calist Botoșăneanul, episcop de Arges, în „Istoria bisericească” din 1902, pg. 55, declara: „Ziua in care creștinii săvârșeau cultul lor religios la început a fost sâmbata, mai târziu duminica, zi de inchinare și bucurie, după cum zice și sfântul Atanasie al nostru: Sâmbăta noi ne adunam laolaltă nu ca să iudaizăm… ci ca să ne închinăm lui Isus, Domnul Sabatului.”
Asadar, primii creștini au păstrat cu credincioșie ziua Sabatului.
Atunci cum de astăzi, majoritatea creștinilor țin ziua intăi, ziua duminicii, ca zi de odihnă, și nu Sabatul biblic?
În Sfânta Scriptură nu veți găsi nici o explicație. Istoria politicii bisericești clarifică nedumerirea aceasta.
Au existat trei cauze majore care au dus la o tranziție pe linia de schimbare a Sabatului cu duminica :
1. Intenția creștinilor de a nu fi asimilati cu iudeii
Dupa primul război iudeo-roman, împăratul Vespasian (72 AD) desființează slujba de mare preot și Sinedriul și impune o taxă specială, „fiscus iudaicus”, exclusiv pentru vina de a fi iudei.
Dupa al doilea război iudeo-roman, împăratul Hadrian (135 AD) nimicește cu desăvârșire Templul, iar pe locul lui zidește în schimb un templu păgân, închinat lui Jupiter Capitolinul. Prin decret, îi izgonește pe iudei din Ierusalim, ba chiar îi urmarește prin imperiu și le impune o taxă și mai mare, un „capitatio”. În întregul imperiu, a fi iudeu devenise sinonim cu ocara. Iar semnul distinctiv pentru evrei era… Sabatul.
Scriitorii romani (Pliniu, Tacitus, Suetoniu, Juvenal) afirmau că Sabatul era semnul celei mai mari rușini, că este o superstiție degradată. Creștinii, pentru că țineau și ei Sabatul, erau omologati tot ca iudei . Din acest motiv, unii dintre părinții bisericești au căutat să dezvolte o teologie anti-iudaică și anti-sabatică, în care să înlocuiască Sabatul cu oricare altă zi. La îndemână le stătea ziua amintitoare a învierii, dar și a soarelui, ziua intâi a săptămânii.
Iustin Martirul scrie (sec.II, dupa razboiul iudeo-roman) in „Dialoguri”: „Dumnezeu a impus Sabatul asupra iudeilor ca o pecete a infamiei, spre a-i deosebi pentru pedeapsă în ochii romanilor”.
In Didascalia , sau „Invatatura celor 12 apostoli” (sec. III), apare ideea: „Sabatul să fie lepădat pentru că este o parte a legii lui Moise”.
Victorinus , episcop (in 304): „Sabatul se hotărî o zi de post și tristețe, pentru că face pe creștini să evite păzirea Sabatului împreună cu iudeii.” Acest citat confirmă indirect că, după aproape 300 de ani, creștinii tot țineau Sabatul biblic, după pilda Mantuitorului și a apostolilor…
Papa Silvestru , in jurul anilor 320, spunea fățiș: „Sabatul este o zi de post pentru a arata dispreț pentru Sabatul iudeilor”.
Epifaniu (375 AD): „Incă de la Sixtus (papa, cca 135), au hotărât să înlocuiască sărbătorile iudaice cu altele, creștine.” Din punct de vedere liturgic, episcopii au anulat orice fel de slujbă în Sabat.
In 692, la Sinodul Trullan II , se interzice orice adunare sau serviciu de cult în ziua Sabatului chiar și în perioada postului. E încă o dovada că, la data aceea, biserica creștină păstra încă Sabatul pe scara mare.
2. Influenta gnosticismului
Gnosticii erau in mod special anti-iudaici.
Valentinus (150 AD) considera Vechiul Testament cu Sabatul vestigiile dumnezeului inferior și rău, numit Sabatum sau Demiurg, care a facut lumea în mod greșit și a instituit Sabatul. Hristos a venit ca să îl învingă și să elibereze lumea de Sabat.
Marcion (150 AD): „Intrucât Dumnezeul iudeilor a făcut lumea și s-a odihnit în a șaptea zi, noi trebuie să postim în Sabat ca să nu împlinim cererile Dumnezeului evreilor.”
Când Marcion ereticul excomunicat a hotărât postul în Sabat, în biserica creștină nu se postea în acea zi. De unde au luat părinții bisericii postul în Sabat? Chiar de la gnostici.
Afrates (sec IV), in Homilia a 13-a: „Sabatul a fost instituit ca un rezultat al căderii în păcat.”
3. Cultul soarelui
În panteonul zeilor, se distinsese unul mai proeminent, zeul soare. La canaaniții vechi, se numea Baal; la greci, era Helios sau Apollo; la egipteni era Ra sau Serapis; la persani, era Mithra sau Demeter; iar la latini, era Sol.
Nero a fost primul cezar care a ridicat cultul soarelui mai presus de al altor zei. În jurul anului 60 AD, el ridica „Colosus Neroni”, o statuie a soarelui, care Însa purta chipul lui.
Trupele lui Vespasian (70 AD), cele care s-au întors de la nimicirea Ierusalimului, luaseră obiceiul sirian de a se închina spre răsărit, ca să adore soarele-răsare.
Hadrian (135 AD) se identifica din nou cu cu soarele. A pus să se bată monede cu chipul său în felul soarelui. Deranjat că în Roma altcineva era infățișat ca soare, adica Nero, Hadrian poruncește să i se dea jos chipul „Colosului Neroni” și să-i pună în schimb chipul său.
Tertullian spunea, în jurul anilor 200, că marele circ din Roma era consacrat soarelui. Aici se închina tot poporul Romei, pentru că socoteau ei, pentru un zeu atât de slăvit cum este soarele, nu-i potrivit să aibă alt acoperiș decât cerul.
În 215, Caracala instaurează cultul soarelui drept cult al împăratului. Într-una din termele lui s-a descoperit o inscripție: „Unul este zeul Serapis, Helios. El e stăpânul universului.” Cultul soarelui înghițise aproape toate celelalte zeități, într-un fel de ecumenism.
Pe timpul lui, numele lui Mitra se romanizează și devine Sol Invictus, soarele biruitor, invincibilul. Împaratul Heliogabal , de origine siriană, introduce În jurul lui 220, drept cult oficial numai pentru Roma, cultul lui Sol Invictus.
Împaratul Aurelian , în 270, extinde cultul soarelui, Sol Invictus, drept cult oficial pentru întregul Imperiu Roman.
Constantin cel Mare, până la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune păzirea „prea onoratei zi a soarelui” ca zi oficială de sărbătoare în tot imperiul. Textul din „Corpus Juris Civilis”, vol. III, redă legea promulgată la 7 martie 321 d.Hr.:
„Toți judecătorii, locuitorii orașelor și meseriașii să se odihnească în prea venerabila zi a Soarelui. Dar cei de la țară, să se ocupe de agricultură neîmpiedicați de lege, pentru că uneori nici o alta zi nu este mai favorabilă lucrărilor agricole.”
Tranziția lentă de la Sabat la „ziua Domnului”:
Faza 1
La inceput, creștinii țineau doar ziua biblică de odihnă, Sabatul.
Gabriel Răscaru Ieromonahul, în Liturgica Bisericii Ortodoxe , ed. 1876, pg. 94, scrie: „Sâmbăta s-a serbat întrucat privește ca Lege morala și în secolele primitive ale creștinismului”.
Faza 2
Dupa razboaiele iudeo-romane, Sabatului i se alătură serbarea zilei intâi a săptămânii .
Iustin Martirul, în prima parte a secolului II, este cel dintâi care salută apariția zilei întâi între sărbători, ca semn distinctiv al creștinilor (aniversarea invierii). El scria: „Noi venerăm această zi întâia, ne place de ea, pentru că este ziua în care Dumnezeu a zis ‘să fie lumină’.”
Tensiunea existentă în biserica creștină din primele cinci secole, între fracțiunea sabatiștilor și anti-sabatiștilor, este pregnantă în scrierile patristice:
Hyppolit din Roma (220 AD): „Chiar și astăzi, unii poruncesc post în Sabat – o practică de care Hristos n-a vorbit, astfel ei dezonorând Evanghelia”.
„Constituțiile apostolice” (sec. III), cartea VII, sectiunea a II-a, cap. 23: „Păziți Sabatul și sărbătoarea zilei Domnului, fiindcă prima este memorialul creațiunii, iar a cea de-a doua al învierii”.
Origene (c.250): „Este potrivit pentru fiecare care este drept între sfinți să păstreze și sărbătoarea Sabatului. Care este într-adevăr serbarea Sabatului, cu excepția a ceea ce a spus apostolul, zicând: ‘Rămâne sabatismus, adică ținere de Sabat, pentru poporul lui Dumnezeu’ (Evrei 4:9)? Să vedem ce fel de observare a Sabatului se asteaptă din partea unui creștin. În ziua Sabatului nici una din faptele lumești nu trebuie facuta, ci fiți liberi pentru lucrări spirituale, să veniți la biserică, să vă dați urechea pentru citirea sfântă… aceasta este ținerea Sabatului creștin”.
Ignatiu (c. 300), în Epistola catre Magnezieni , scria: „Să nu mai ținem Sabatul în felul iudeilor, ci să serbăm Sabatul spiritual, bucurându-ne în meditație cu privire la Lege. Și după fiecare sărbătoare de Sabat, fiecare prieten al lui Hristos să păstreze și sărbatoarea zilei Domnului…”
Grigorie de Nisa (331-396), în De Castigatione, scria: „Bisericile din Asia, după obiceiul lor, țin ambele zile: Sabatul și duminica. Cu ce fel de ochi priviți voi duminica, voi care dezonorați Sabatul? Nu știți că aceste doua zile sunt surori?”
Epifanie din Constantia (c.380), în Mărturisirea de credință : „În unele locuri, creștinii țin adunări și în Sabat”.
Ioan Cassian (c. 395) Cele 12 carti : „În afara slujbelor de seară și noapte, nu existau servicii divine publice printre călugării din Egipt, cu excepția zilelor de Sâmbătă și Duminică, când se întâlnesc împreună în ceasul al treilea, pentru Sfânta Cină”.
Asterius din Amasea (c. 400), în Homilia 5 : „Este minunat pentru creștini… că echipa acestor două zile vine împreună; vorbesc despre Sabat și ziua Domnului… Căci, ca mame și doici ale bisericii, ele adună poporul, pune peste ei preoți ca instructori, și face pe toți – ucenici și învățători – să poarte de grija pentru suflete”.
Socrates Scolasticul (anul 430 d. Hr.) scrie: „Deși aproape toate bisericile din lume celebrează sfintele taine în Sabat (!), totuși creștinii din Roma și din Alexandria, din pricina unei oarecare tradiții, au încetat să mai facă lucrul acesta în Sabat”.
Sozomen , 430 d. Hr.: „Oamenii din Constantinopol și de pretutindeni se adună împreuna și în Sabat… lucru care niciodată nu este păzit la Roma.” (Istoria bisericească VII, 19).
Faza a 3-a: Favorizarea duminicii si eliminarea Sabatului .
Recunoașterea oficială a creștinismului ca religie de stat, într-un imperiu care avea disperată nevoie de un element liant pentru crearea unității atâtor elemente centrifuge, s-a dovedit o salutară manevră politică. Aceasta a pregătit drumul spre o mare joncțiune: doar peste câteva decenii, creștinismul, uitand treptat de înaltele sale idealuri spirituale și devenind tot mai popular, se va întrepătrunde cu păgânismul de bază, absorbind și adoptând practicile lui străvechi.
Eusebiu din Cezarea (325), prelat și ministru în același timp, o cumulare deloc biblică la curtea lui Constantin cel Mare, relua argumentul lui Iustin Martirul, zicând „noi ne bucurăm de ziua intâi pentru că e ziua cand Domnul a făcut lumina…”
La 7 martie 321, împăratul Constantin cel Mare decretează prima lege duminicală : „Toți magistrații și populația care locuiește la orașe să se odihnească în venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis).”
Silvestru , episcopul Romei în timpul lui Constantin cel Mare, schimbă numele primei zile a săptămânii, denumind-o „Ziua Domnului”.
La 366, Conciliul de la Laodicea decretează oficial transferarea sfințeniei Sabatului asupra duminicii , zicând: „Creștinii să nu iudaizeze stând nelucrători Sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea… Și dacă totuși sunt găsiți iudaizând, să fie anatema!” (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii , vol. II, pag. 316).
În 386, Sinodul din Aquilea recunoaște schimbarea oficială a lui „Dies Solis” (ziua soarelui) în „Dies Dominica” (Ziua Domnului, duminica).
Ieronim din Betleem , prin anul 400, scria: „Daca ziua intâi e numită ziua soarelui de către păgâni , noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina și a răsărit Soarele neprihănirii noastre”.
Nu toți au privit evenimentele la fel.
În jurul anului 200, Tertullian , în Despre idolatrie , cap.14, scrie în repetate mustrări și avertismente despre adoptarea de către creștini a sărbătorilor păgâne.
Papa Leon I, prin 450, decretează anateme creștinilor care în ziua întâi serbau soarele, și nu pe Isus. Dacă filozofii creștini transfigurau semnificația zilei soarelui, masele largi rămăseseră la datinile străvechi până astăzi. Închinarea spre răsărit, către soare, a modelat ulterior și așezarea bisericilor, cu altarul spre răsărit, pentru continuitatea închinării precreștine.
Atunci, care este poziţia bisericilor tradiţionale cu privire la păzirea actuală a duminicii? Care sunt documentele pe care le prezintă în apărarea acestei doctrine?
„Succesiunii cezarilor i-a urmat succesiunea pontifilor din Roma. Când Constantin a părăsit Roma, a cedat scaunul său pontifului”. Labanca, profesor de istorie la Universitatea din Roma.
Transferul rezidenţei împăratului la Constantinopol a fost o lovitură tristă pentru prestigiu Romei iar la acea dată se putea prezice declinui ei rapid. Dar dezvoltarea bisericii şi creşterea autorităţii episcopului de la Roma, sau papa, i-au dat un nou avânt şi au făcut-o din nou capitală – de această dată, capitala religioasă a lumii civilizate.” Abbot, Istoria Romană.
„Papa poate modifica legea divină deoarece puterea sa nu este a unui om ci a lui Dumnezeu şi el acţionează în locul lui Dumnezeu pe pământ.” Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca, „Papa” art. 2.
“ Sărbătorirea duminicii a fost doar o sărbătoare omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor de a stabili o altă poruncă în această privinţă. Departe de ei şi de biserica primară apostolică gândul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii”. J.A. Neander ,Istoria religiei creştine şi a bisericii , pg. 186.
„Creştinii să nu fie iudaizanţi, şi să stea sâmbăta, ci trebuie să lucreze sâmbăta; însă Ziua Domnului trebuie să o onoreze în mod deosebit.” Conciliul de la Laodicea, A.D. 360, can 29,
„Dumnezeu a binecuvântat Sabatul şi l-a sfinţit pentru Sine. E de remarcat că Dumnezeu nu a săvârşit această sfinţire în dreptul nici unei alte creaturi. El nu şi-a sfinţit cerul sau pământul sau vreo altă creatură. În schimb Dumnezeu Şi-a sfinţit pentru Sine ziua a şaptea. Aceasta a fost în mod special desemnată de Dumnezeu cu un scop anumit, anume pentru a ne face să înţelegem că ziua a şaptea e în mod special dedicată închinării Lui. În consecinţă, dacă Adam ar fi rămas în nevinovăţie şi n-ar fi căzut, el avea să continue respectarea zilei a şaptea ca fiind sacră, sfinţită şi pusă deoparte. De aici înţelegem că Sabatul, încă de la întemeierea pământului a fost dedicat lui Dumnezeu pentru ca în el, omul să se închine…Dumnezeu a dat Sabatul omului, dar el nu trebuie să uite niciodată că Sabatul este al Domnului, şi nu al său.” Martin Luther, Comentariu asupra Genezei.
Biserica Luterană: “Păzirea zilei Domnului (duminica), nu se găseşte în nici o poruncă a lui Dumnezeu ci în autoritatea bisericii.” ‘Mărturisirea de la Augsburg.’
“A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua Sabatului, dar acea zi nu era duminica…Nu există nici o dovadă scripturistică referitoare la schimbarea instituţiei Sabatului, de la a şaptea la prima zi a săptămânii.” – Dr. Edward T. Hiscox, (autorul Manualului Baptist), New York Ministers Conf. 13 nov. 1893.
În rapoartele Conciliului din Trent (al Contrareformei), stă scris: „În sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusă deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ţinut o cuvântare în care a declarat: ‘Tradiţia stă deasupra Scripturii. Autoritatea bisericii , în consecinţă, nu poate fi subordonată fată de autoritatea Scripturii, căci biserica… a schimbat Sabatul în Duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria ei autoritate ‘…”
“Dacă cineva studiază originea marilor stăpâniri ecleziastice va percepe cu uşurinţă că papalitatea nu este altceva decât fantoma defunctului imperiu roman stând încoronată pe mormântulul lui.” – Thomas Hobbes, istoric.
“Sabat…un cuvânt evreesc însemnând odihnă. Duminica a fost numele dat de păgâni primei zile a săptămânii, pentru că aceasta a fost ziua în care ei se închinau soarelui.” – John Eadie, Enciclopedia Biblică, pag. 561.
“Fără a mai prezenta alte exemple, nu are fiecare creştin datoria să sfinţească duminica şi să se abţină de la toate lucrările ce nu sunt necesare? Oare respectarea acestei legi nu reprezintă una din cele mai înalte datorii sfinte? Cu toate acestea puteţi lua Biblia filă cu filă de la raportul creaţiunii şi până la Apocalipsa, fără a găsi nici măcar un rând care ar introduce sfinţirea zilei de Duminică. Sfanta Scriptură porunceşte – ca obligaţie religioasă – păzirea zilei de Sâmbătă, o zi pe care noi niciodată nu o sfinţim” (Credinta Stramosilor Nostri/Cardinal James Gibbons/72.73)
“Câte lucruri pe care noi le respectăm, duminicile, zilele de sărbători, apostolatele, botezurile copiilor şi confirmările, punctele de sprijin fundamentale ale vieţii bisericii nu ies din Noul Testament ci dimpotrivă, din tradiţia bisericii.” – Prof. Beyschlag din Halle, Der Altkatholizismus, pag. 53.
“Toată lumea ştie că duminica este prima zi a săptămânii în timp ce sâmbăta este Sabatul care a fost instituit de Dumnezeu ca zi de odihnă. Sfânta Biserică Catolică a fost cea care a mutat ziua de odihnă de la sâmbătă la duminică. Nu numai că ea a obligat pe toată lumea să respecte duminica ci, mai mult, la Conciliul din Laodicea din 364 d.Hr. ea a pronunţat anatema şi excomunicarea tuturor celor ce ţineau cu tărie la respectarea Sabatului. Cărei biserici îi dă ascultare toată lumea civilizată? Protestanţii ne dau toate numele posibile de imaginat – antihrist, fiara stacojie, Babilonul etc. In acelaşi timp ei mărturisesc că au o mare veneraţie pentru Biblie şi totuşi, prin respectarea solemnă a duminicii ei recunosc puterea bisericii catolice. Biblia spune : ‘Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.’ Dar Biserica Catolică spune: “Nu, respectă ca zi sfântă prima zi a săptămânii!” şi întreaga lume o ascultă; cu ce drept respectă protestanţii duminica?” – Părintele Enright, 15 dec. 1889.
“Biblia spune:Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti. Biserica catolică spune: NU ! Cu atotputernicia mea divină anulez ziua de Sabat şi îţi ordon să sfinţeşti prima zi a săptămânii. Şi iată, întreaga lume civilizată se inclină cu veneraţie în faţa poruncii date de Sfânta biserică Catolică” (Parintele Enright) The Catholic sentinel, iunie 1893
“Duminica nu se bazează pe Scriptură ci pe tradiţie şi este o instituţie evident catolică.” Catholic Record 17 sept. 1893
“Ea a luat duminica păgână şi transformat-o în duminica creştină. Astfel, duminica păgână dedicată lui Balder a devenit duminica creştină consacrată lui Isus” – Catholic world, 1894, pag. 809.
“Bineînţeles că Biserica Romano-Catolică pretinde că schimbarea a fost acţiunea ei, iar această acţiune este SEMNUL autorităţii sale ecleziastice.” – Credinţa părinţilor noştri, Cardinal Gibbons
“Sabatul creştin este până în ziua de azi rodul recunoscut al Bisericii Catolice, partenera Duhului Sfânt, fără nici un cuvânt de protest din partea lumii protestante.” – The Catolic Mirror, 23 sept. 1893
“Duminica este o instituţie catolică, iar pretenţiile păzirii ei pot fi susţinute numai cu principii catolice…De la începutul şi până la sfârşitul Scripturii nu există nici măcar un singur pasaj care să susţină transferul închinării publice săptămânale, din ultima zi în prima zi a săptămânii.” – Catholic Press, Sidney, 25 august 1900
Protestantismul, respingând autoritatea Bisericii Romano-Catolice, nu are nici un fundament pentru teoria sa duminicală şi în mod logic ar trebui să ţină Sâmbăta ca Sabat.” – John Gilmary Shea, American Catholic Quarterly Review, 1883.
“Raţiunea şi bunul simţ obligă la acceptarea uneia dintre alternative: fie protestantismul şi sfinţirea Sâmbetei, fie catolicismul şi păzirea Duminicii. Compromisul este imposibil.” – The Catholic Mirror, 23 dec. 1893.
“A existat şi există o poruncă de a sfinţi ziua Sabatului, dar acea zi nu era duminica…Nu există nici o dovadă scripturistică referitoare la schimbarea instituţiei Sabatului, de la a şaptea la prima zi a săptămânii.” – Dr. Edward T. Hiscox, (autorul Manualului Baptist), New York Ministers Conf. 13 nov. 1893.
“Duminica este SEMNUL AUTORITĂŢII noastre… Autoritatea Bisericii este superioară Bibliei ţi schimbarea Sabatului dovedeţte acest fapt.” (Catolic Record/1 Sept.1923)
I. – Care din zile este ziua de Sabat ?
R.- Sâmbăta este ziua de Sabat.
I. – De ce sărbătorim Duminica în locul zilei de Sâmbătă ?
R.- Noi respectăm Duminica în locul Sâmbetei, întrucât biserica Catolică a transferat sfinţenia zilei de Sâmbătă asupra zilei de Duminică” (Peter Geiermann/Catehismul invataturilor catolice/1951/p.50)
„Unul dintre principalii vorbitori ai Consiliului Mondial al Bisericilor întruniţi în Evaston, Illinois la data de 16 ianuarie 1955, a descris cu claritate eforturile făcute în vederea unificării tuturor bisericilor. De asemenea a subliniat că biserica şi statul nu trebuie să fie separate una de alta. A mai declarat în continuare că prin păzirea duminicii şi participarea la programele religioase, comunismul va fi ţinut la distanţă. Din acest motiv, a făcut un apel ca toţi să se unească într-o alianţă numită „Alianţa Zilei Domnului” iar minorităţilor care ţin altă zi să facă acelaşi lucru prin obligativitatea faţă de lege. (Lege duminicală).”
“Nu Creatorul universului, în Geneza 2:1-3, ci Biserica Catolică poate pretinde onoarea de a acorda omului o zi de odihnă a lucrului său la fiecare şapte zile.” – S.C. Mosna, ‘Storia della Domenica,’ 1969, pag. 366,367.
În rapoartele Conciliului din Trent (al Contrareformei), stă scris: „În sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusa deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ținut o cuvântare în care a declarat: ‘Tradiția stă deasupra Scripturii. Autoritatea Bisericii , în consecință, nu poate fi subordonată față de autoritatea Scripturii , căci Biserica… a schimbat Sabatul în Duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria ei autoritate ‘…”
J.A. Neander , în Istoria religiei creștine și a bisericii , pg. 186, scrie: ” Sărbătorirea duminicii a fost doar o sărbătoare omenească și a fost departe de intenția apostolilor de a stabili o altă poruncă în această privință. Departe de ei și de biserica primară apostolică gândul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii”.
A. Weigall , Păgânismul în creștinismul nostru , pg.145: „Păzirea de către noi a duminicii este derivată în mod vizibil din mithraism. Argumentul că duminica a fost aleasă din pricina învierii nu găseste suficient suport”… Iar la pg.148: „Deoarece Mithra era invocat ca Dominus (Domn), duminica trebuie că a fost ‘ziua Domnului’ cu multă vreme înainte de timpurile creștine.”
Stephen Keenan , în Catehismul doctrinal (editia a III-a americană, 1876, pg.174), la întrebarea: „Aveți vreo dovadă că Biserica Catolică are putere să instituie sărbători?”, răspunde: „De n-ar fi avut aceasta putere, ea n-ar fi putut face ceea ce toți oamenii religiei moderni acceptă; anume, ea n-ar fi putut substitui păzirea Sabatului zilei a șaptea cu duminica zilei întâi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate scripturistică!”
„Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină, şi-a avut originea în acea “taină a fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest prunc al papalităţii? Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?” – E.G.White, Tragedia veacurilor, pag. 55.
„Sabatul va constitui proba cea mare a credincioşiei, căci el este adevărul pus în discuţie în mod deosebit. Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire dintre aceia care Îl slujesc pe Dumnezeu şi aceia care nu-L slujesc. În timp ce păzirea sabatului neadevărat pentru a asculta de legea statului, contrară poruncii a patra, va fi o recunoaştere făţişă a apartenenţei la o putere care este în opoziţie cu Dumnezeu, păzirea Sabatului adevărat, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, este o dovadă de credincioşie faţă de Creator.” – E.G.White, Tragedia Veacurilor, pag. 606.
În consecinţă, alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi!