Cuvânt pentru suflet. Devoţional zilnic

29 februarie 2016

„Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” – Romani 5:20,21

Legea îi descoperă omului păcatele, dar nu-i dă nici o soluţie. În timp ce făgăduieşte viaţa pentru cel ascultător, ea declară că moartea este partea călcătorului ei. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera de sub condamnarea sau de întinarea păcatului. El trebuie să dea pe faţă pocăinţă faţă de Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o; şi credinţă în Hristos şi în jertfa Sa ispăşitoare. În felul acesta, primeşte „iertarea păcatelor trecute” şi devine părtaş naturii divine. El este un copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă: „Ava, adică Tată”. Este el acum liber să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea… Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Iar Ioan declară: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (Rom. 3,31; 6,2; 1 Ioan 5,3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi este pusă în acord şi cu Legea Sa. Când această schimbare categorică a luat loc în cel păcătos, el a trecut din moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie; de la călcarea ei şi răzvrătire, la ascultare şi la credincioşie. Viaţa veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi viaţa nouă de împăcare, de credinţă şi iubire a început. Atunci, „dreptatea Legii” va fi „împlinită în noi, care nu mai umblăm după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile duhului” (Rom. 8,4). Iar glasul sufletului va fi: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Ps. 119,97). „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Ps. 19,7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie dreaptă cu privire la curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu sau cu privire la vinovăţia şi necurăţia lor. Ei n-au o convingere dreaptă despre păcat şi nu simt nevoia de pocăinţă. Nevăzându-şi starea pierdută de călcători ai Legii lui Dumnezeu, ei nu-şi dau seama de nevoia lor de sângele ispăşitor al lui Hristos. Nădejdea de mântuire este primită fără o schimbare radicală a inimii sau o reformă a vieţii. În felul acesta, abundă o pocăinţă superficială şi se unesc cu biserica mulţimi de oameni care nu s-au unit niciodată cu Hristos. – Tragedia veacurilor, pag. 468

28 februarie 2016

„Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite, cuvântul Domnului este curăţit; El este un scut pentru toţi cei ce caută adăpost în El.Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul? Şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru? Dumnezeu este cetăţuia mea cea tare, şi El mă călăuzeşte pe calea cea dreaptă.” – 2 Samuel, 22:31-33

Din cauză că Legea Domnului este desăvârşită, şi de aceea neschimbătoare, este cu neputinţă ca oamenii păcătoşi, prin ei înşişi, să facă faţă măsurii cerinţelor ei. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtaşi la natura divină, să-i aducă în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lăsăm de păcate şi Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, Legea este înălţată. Apostolul Pavel întreabă: „Prin credinţă, desfiinţăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3,31). Făgăduinţa noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10,16). În timp ce sistemul jertfelor, care arată spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, avea să se termine cu prilejul morţii Sale, principiile dreptăţii cuprinse în Decalog sunt tot aşa de neschimbătoare ca şi tronul veşnic. Nici o singură poruncă n-a fost desfiinţată, nici o iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Principiile care i-au fost aduse la cunoştinţă omului, în Paradis, ca fiind marea Lege a vieţii, vor exista, neschimbate, în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarăşi pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultată de toţi cei de sub soare. „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci, în ceruri!” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie, făcute cu credincioşie şi neprihănire”. „De multă vreme ştiu din învăţăturile Tale, că le-ai aşezat pentru totdeauna” (Ps. 119,89; 111,7-8; 119,152). „Aşa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor.” Matei 5,19. Cu alte cuvinte, nu se va găsi loc pentru el acolo. Pentru că acela care de bună voie calcă o poruncă, în spirit şi adevăr, nu păzeşte nici una dintre ele. „Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2,10). – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag 51

27 februarie 2016

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai pe sus de îngeri, cu cât a moştenit un Nume mult mai minunat decît al lor.” Evrei 1:3,4

În comparaţie cu frumuseţea divină a caracterului Domnului Hristos, cei mai nobili şi mai buni dintre oameni sunt doar o slabă licărire. Solomon, prin Duhul inspiraţiei, scria: El este „deosebit din zece mii” toată fiinţa Lui este plină de farmec” (Cânt. Cânt. 5,10-16); David, când L-a văzut în viziune profetică, zicea despre El: „Tu eşti cel mai frumos dintre oameni” (Ps. 45,2); Isus, expresia chipului Tatălui Său, strălucirea slavei Sale; Mântuitorul cel plin de jertfire de Sine în tot peregrinajul Său de iubire pe pământ, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viaţa Sa se învederează că iubirea născută din cer, principiile creştineşti stau la temelia legilor dreptăţii veşnice. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul”, zicea Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile”. Prin propria Sa ascultare de Lege, Domnul Hristos a dat mărturie de caracterul ei neschimbător şi a dovedit că, prin harul Său, ea poate să fie împlinită în chip desăvârşit de către orice fiu sau fiică a lui Adam. Pe munte, El a declarat că nici cea mai mică iotă nu avea să treacă din Lege, până ce se vor împlini toate lucrurile care privesc neamul omenesc, tot ce este în legătură cu Planul de mântuire. El nu învaţă că Legea trebuie să fie desfiinţată vreodată, ci Îşi aţinteşte privirile asupra celei mai îndepărtate margini a orizontului omului şi ne asigură că până atunci Legea îşi va păstra autoritatea ei, aşa că nimeni nu poate să creadă că El a avut misiunea de a desfiinţa preceptele Legii. Atât cât va dăinui cerul şi pământul, sfintele principii ale Legii lui Dumnezeu vor rămâne. Dreptatea Sa, care e „ca munţii cei înalţi” (Ps. 36,6), va continua să existe şi va fi un izvor de binecuvântare, revărsând torente înviorătoare asupra pământului. – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 50

26 februarie 2016

Dreptatea Ta este o dreptate vecinică, şi Legea Ta este adevărul.” Psalm 119:142

„Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu; dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său şi nici o iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat Legea Sa, dar El S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19). Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit; şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate „să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom. 3,26). Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea, cât şi în mila Sa. A fost planul lui Satana acela de a despărţi mila de adevăr şi dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaş al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate; că una nu poate exista fără cealaltă. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Ps. 85,10). Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea Sa.” – Hristos Lumina Lumii, pag. 763

25 februarie 2016

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci cînd Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă îl vom vedea aşa cum este.Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:1-3  

„El ne spune să fim desăvârşiţi după cum este şi El. Noi trebuie să fim izvoare de lumină şi binecuvântare pentru cei din jurul nostru, după cum este El pentru tot universul. Noi nu avem nimic de la noi înşine, ci lumina iubirii Sale străluceşte asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm razele ei. Cu multă bunătate din bunătatea Sa, şi noi putem să fim desăvârşiţi în sfera noastră, aşa după cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Lui.
Isus a spus: „Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit”. Dacă sunteţi copii ai lui Dumnezeu, sunteţi părtaşi ai naturii Sale şi nu puteţi fi altfel, decât asemenea Lui. Orice copil trăieşte prin viaţa tatălui său. Dacă sunteţi copii ai lui Dumnezeu – născuţi prin Duhul Său – trăiţi prin viaţa lui Dumnezeu. În Hristos, „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2,9) şi viaţa lui Isus se arată „în trupul nostru muritor” (2 Cor. 4,11). Având-o în voi, această viaţă va da naştere la acelaşi caracter şi va da pe faţă aceleaşi fapte pe care le-a arătat şi în El. În felul acesta, veţi fi în armonie cu orice învăţătură a Legii Sale, pentru că Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Ps. 19,7). Prin iubire, „neprihănirea Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8,4).” – Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 78. 

24 februarie 2016

„Dar, Dumnezeu își arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Căci, dacă atunci  când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu  acum, când suntem împăcaţi cu El, com fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Romani 5:8,10.

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrăită, şi iubirea noastră se trezeşte faţă de El pe măsură ce înţelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea şi înălţimea acestei iubiri atrăgătoare a Domnului. Prin cunoaşterea iubirii Sale, dovedită faţă de noi pe când eram încă păcătoşi, inima împietrită se înmoaie, se supune, iar păcătosul este transformat şi ajunge un fiu al cerului. Dumnezeu nu Se foloseşte de măsuri constrângătoare; mijlocul pe care îl întrebuinţează El pentru a izgoni păcatul din inimă este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformă mândria în umilinţă, iar vrăjmăşia şi necredinţa în iubire şi credinţă. Iudeii se chinuiseră îngrozitor ca să ajungă la desăvârşire prin propriile lor eforturi, dar dăduseră greş. Domnul le spusese că, având neprihănirea lor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia cerurilor. Acum, El le arăta caracterul neprihănirii pe care o vor avea toţi aceia care vor intra în ceruri. În toată Predica de pe Munte El descrie roadele ei şi acum, printr-o propoziţie, arată izvorul şi natura ei: Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Dumnezeu este desăvârşit. Legea nu este altceva decât o copie a caracterului lui Dumnezeu. Priviţi la Tatăl vostru cel ceresc şi veţi vedea în El o dovadă desăvârşită a principiilor care stau la temelia cârmuirii Sale. Dumnezeu este iubire. Ca şi razele de lumină ce vin de la soare, iubirea, lumina şi bucuria izvorăsc de la El peste toate făpturile Sale. Natura Sa este de a da. Viaţa Sa însăşi este revărsarea iubirii neegoiste; slava Sa este binele fiilor Săi, iar bucuria Sa o părintească grijă pentru ei.” – Cugetări de Muntele Fericirilor, pag. 77.  

23 februarie 2016

„Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte.” Psalm 16:8,9. 

Nu trebuie să ne surprindă că în călătoria spre cer nu întâlnim numai lucruri plăcute. Nu este de folos a privi la defectele noastre. Privind la Isus, întunericul se risipeşte şi adevărata lumină străluceşte. Mergi înainte rostind zilnic rugăciunea lui David: „Sprijineşte paşii mei ca să nu-mi alunece picioarele de pe cărarea Ta.” Toţi paşii vieţii noastre sunt întâmpinaţi de primejdii, dar noi suntem siguri că dacă urmăm pe calea pe care ne conduce Maestru nostru, încrezându-ne în Acela al cărui glas îl auzim zicându-ne „Urmaţi-Mi,” „Cele ce Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Lăsaţi ca inimile voastre să se odihnească în dragostea Sa. Avem nevoie de sfinţirea sufletului, a trupului şi a spiritului nostru. Acesta este lucrul pe care trebuie să-l căutăm mai întâi. – Comentariile Biblice ale Vechiului Testament, pag. 180.

22 februarie 2016

” Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa vecinică la care ai fost chemat…” – 2 Timotei 6:12. 

Isus nu a prezentat urmaşilor Lui dobândirea gloriei şi bogăţiilor pământeşti, a trăirii unei vieţi lipsite de cercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-L urmeze pe calea lepădării de sine şi a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forţelor unite ale răului. Într-o alianţă plină de cruzime, oamenii şi îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prinţului Păcii. Fiecare cuvânt şi faptă a Sa au dat pe faţă milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă. La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul – spiritul care o susţine – este la fel cu acela care i-a ucis pe aleşii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel. În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat şi i-a dat morţii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceştia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui şi omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbaţi şi femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul. Prin încercări şi prigoană, gloria – caracterul – lui Dumnezeu este descoperită în aleşii săi. Credincioşii în Hristos, urâţi şi prigoniţi de lume, sunt educaţi şi formaţi în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curăţiţi în cuptorul dureri. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine şi trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învaţă, fac cunoştinţă cu blestemul păcatului şi privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, şi să spună „eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi” (Romani 8, 18).” – Istoria Faptelor Apostolilor, pag. 577. 

21 februarie 2016

„Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba.” – 2 Timotei 4:5

„Cel care este hotărât în inima sa să-I slujească lui Dumnezeu va găsi ocazia de a da mărturie pentru El. Greutăţile nu vor avea putere să împiedice pe acela care este hotărât să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa. În puterea câştigată prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului, ei vor umbla după virtute şi vor lepăda viciul. Privind la Isus, Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei, care a îndurat împotrivirea păcătoşilor faţă de Sine, credinciosul va întâmpina curajos defaima şi derâderea. Şi ajutor şi har îndestulător pentru orice împrejurare sunt făgăduite de Acela al cărui cuvânt este adevăr. Braţele Sale veşnice cuprind sufletul care se îndreaptă spre El după ajutor. Ne putem încrede cu toată siguranţa în grija Sa, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Ps. 56,3). Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţele faţă de toţi aceia care îşi pun încrederea în El. Prin propriul Său exemplu, Mântuitorul a arătat că urmaşii Săi pot fi în lume şi totuşi nu din lume. El a venit nu pentru a Se împărtăşi de plăcerile ei amăgitoare, spre a fi stăpânit de obiceiurile ei şi a urma practicile ei, ci de a face voia Tatălui Său, să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Cu această ţintă înaintea sa, creştinul poate rămâne nemolipsit în orice împrejurare. Oricare ar fi situaţia sau împrejurările, mai înalte sau mai umile, el va da pe faţă puterea adevăratei religii printr-o credincioasă îndeplinire a datoriei. Nu scutit de încercare, ci în mijlocul ei se dezvoltă caracterul creştin. Dând piept cu refuzul şi împotrivirea, urmaşul lui Hristos ajunge la o mai mare veghere şi la o mai serioasă rugăciune către Ajutorul cel puternic. Cercările cele aspre, îndurate prin harul lui Dumnezeu, dezvoltă răbdare, vigilenţă, putere morală, cum şi o profundă şi dăinuitoare încredere în Dumnezeu. Triumful credinţei este ceea ce-l face în stare pe cel care o trăieşte să sufere şi să fie tare; să se supună şi astfel să biruiască; să fie dat morţii toată ziua şi totuşi să trăiască; să poarte crucea şi astfel să câştige cununa slavei.” – Istoria Faptelor Apostolilor, pag. 468

20 februarie 2016

” Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ,,Cine se laudă, să se laude în Domnul.” 1 Corinteni 30,31

Există o dovadă care este la îndemâna tuturor: atât a celor mai cultivaţi, cât şi a celor mai neînvăţaţi: şi anume dovada experienţei. Dumnezeu ne invită să experimentăm pentru noi realitatea Cuvântului Său, adevărul făgăduinţelor Sale. El ne îndeamnă „să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul” (Psalmul 34,8). În loc de a ne baza pe cuvântul altora, să gustăm şi să vedem noi înşine. El declară: „Cereţi şi veţi căpăta” (Ioan 16,24). Făgăduinţele Sale vor fi împlinite. Ele n-au dat greş niciodată, nici nu pot da greş vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de Domnul Hristos şi ne bucurăm de plinătatea iubirii Sale, îndoiala şi întunericul vor dispărea în lumina prezenţei Sale. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1,13). Şi oricine a trecut de la moarte la viaţă este în stare să adeverească faptul că „Dumnezeu spune adevărul” (Ioan 3,33). Unul ca acesta poate mărturisi în mod sigur: „Eu am avut nevoie de ajutor şi l-am găsit în Domnul Hristos. Orice nevoie mi-a fost împlinită şi foamea sufletului meu a fost satisfăcută; acum Biblia este pentru mine, în adevăr, descoperirea Domnului Hristos. Te întrebi de ce cred eu în Domnul Hristos? Pentru că El este pentru mine un Mântuitor divin. De ce cred eu în Sfânta Scriptură? Pentru că în ea am găsit vocea lui Dumnezeu vorbind sufletului meu”. Noi trebuie să avem în noi înşine dovada că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Noi ştim că nu urmărim nişte poveşti născocite de iscusinţa omenească. Apostolul Pavel îndemna pe fraţii săi să crească „în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3,18). Când copiii lui Dumnezeu vor creşte în har, vor avea o continuă şi clară înţelegere a Cuvântului Său. Ei vor discerne atunci o nouă lumină şi o nouă frumuseţe a adevărurilor sfinte. Acest lucru a fost valabil în istoria bisericii de-a lungul tuturor veacurilor şi va continua să fie astfel până la sfârşit. Căci „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire mereu crescând până la miezul zilei.” Proverbe 4;18.

19 februarie 2016

„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” 2 Timotei 3:16,17

Sunt multe lucruri care, în aparenţă, sunt dificile sau neclare dar pe care Dumnezeu le va face simple şi pe înţelesul acelora care caută cu ajutorul Său să le înţeleagă. Dar fără călăuzirea Duhului Sfânt, noi vom fi mereu predispuşi fie să sucim Scripturile, fie să le interpretăm greşit. Foarte mulţi citesc Biblia, dar fără vreun folos şi, în multe cazuri, chiar spre răul lor. Când Cuvântul lui Dumnezeu este deschis fără cuvenita veneraţie şi fără rugăciune, când gândurile şi simţămintele noastre nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu, sau nu sunt în armonie cu voinţa Sa, atunci mintea este întunecată de îndoieli şi chiar studiul Bibliei ajunge să hrănească scepticismul. Vrăjmaşul sufletelor pune atunci stăpânire pe gânduri şi sugerează interpretări care nu sunt corecte. Ori de câte ori cei credincioşi nu caută să fie în cuvânt şi faptă în armonie cu Dumnezeu, atunci, oricât de cultivaţi ar fi ei, sunt predispuşi să greşească în înţelegerea Scripturilor şi nu este sigur să ne încredem în explicaţiile pe care ei le dau. Aceia care caută în Sfânta Scriptură contraziceri şi nepotriviri sunt lipsiţi de discernământ spiritual. Având o viziune neclară, ei vor găsi multe motive de îndoială şi necredinţă în acele lucruri care de fapt sunt clare şi simple. Oricât de deghizată ar fi, în marea majoritate a cazurilor adevărata cauză a îndoielii şi scepticismului este alipirea de păcat. Învăţăturile şi restricţiile înfăţişate în Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt plăcute inimii pline de mândrie şi iubitoare de păcat, iar cei care nu vor să asculte de cerinţele lui sunt gata să se îndoiască de autoritatea sa. Ca să putem înţelege adevărul, noi trebuie să avem o dorinţă sinceră de a cunoaşte acest adevăr şi o predispoziţie binevoitoare a inimii de a-l asculta. Şi toţi aceia care se apropie în acest spirit de studiul Sfintelor Scripturi vor găsi o mulţime de dovezi că ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi vor ajunge la o înţelegere a adevărurilor lui care îi va putea face înţelepţi spre mântuire. Domnul Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu” (Ioan 7,17). În loc de a pune la îndoială şi a critica ceea ce nu înţelegi, ia aminte la lumina care străluceşte deja asupra ta şi atunci vei primi o mai mare lumină. Prin harul lui Hristos, îndeplineşte-ţi orice îndatoriri care sunt deja clare înţelegerii tale şi vei fi atunci în stare să înţelegi şi să îndeplineşti pe cele de care te îndoieşti acum.” – Calea către Hristos, pag. 111

18 februarie 2016

” Nu stingeţi Duhul.  Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău. Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:17-23

Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel şi azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele este întâmpinat cu batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit aşteptările oamenilor; viaţa Lui era o mustrare pentru păcatele lor şi ei L-au lepădat. Tot aşa şi astăzi, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii de oameni resping lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţie pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză preţioasele raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă în faţă.

17 februarie 2016

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentruca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre.” Evrei 12:1-3

În toate veacurile, martori aleşi de Dumnezeu au făcut obiectul ocării şi prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău şi persecutat, din cauză că şi-a păstrat virtutea şi integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmaşii lui ca o fiară de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale faţă de cer. Iov a rămas fără bunuri pământeşti, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor şi prietenilor lui le era scârbă de el; totuşi, el şi-a păstrat integritatea. Ieremia nu a putut fi împiedicat să rostească cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat să le spună; şi mărturia lui a înfuriat atât de tare pe împărat şi pe căpetenii, încât el a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Ştefan a fost împroşcat cu pietre pentru că a predicat pe Hristos şi pe El răstignit. Pavel a fost întemniţat, bătut cu nuiele, împroşcat cu pietre şi, în cele din urmă, dat morţii pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru Neamuri. Şi Ioan a fost exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos.”.Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioşia făgăduinţelor lui Dumnezeu – despre dăinuitoarea Sa prezenţă şi despre harul Său susţinător. Ele dau mărturie despre puterea credinţei de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinţei este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simţi, oricât de dureros încercat şi azvârlit încoace şi încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinţei poate privi dincolo de lucru vremelnice pentru a preţui cum se cuvine valoarea bogăţiilor veşnice.

16. februarie 2016

” Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate.” Psalm 119,130

Dacă ar fi fost posibil pentru fiinţele create să ajungă la o completă înţelegere a lui Dumnezeu şi a lucrărilor Lui, atunci odată ajunşi la acest punct, pentru ei n-ar mai exista posibilitatea unor noi descoperiri ale adevărului, nici a creşterii cunoştinţei şi nici o mai mare dezvoltare a minţii şi caracterului. Atunci Dumnezeu n-ar mai fi nicidecum Fiinţa Supremă; iar omul, ajungând la limitele cunoaşterii şi dezvoltării, ar înceta să mai progreseze. Să mulţumim lui Dumnezeu că lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este de necuprins; „în El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2,3). Şi în veacurile nesfârşite cei mântuiţi vor cerceta continuu, vor învăţa întruna; totuşi, niciodată comorile înţelepciunii, ale bunătăţii şi puterii Sale nu se vor epuiza. Dorinţa lui Dumnezeu este ca, începând chiar din această viaţă, adevărurile Cuvântului Său să fie mereu aduse la cunoştinţa poporului Său. Există numai o singură cale pe care poate fi obţinută această cunoştinţă. Noi putem ajunge la o înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu numai prin iluminarea Duhului Sfânt, prin care acest Cuvânt a fost dat, căci „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,11,10). Iar făgăduinţa Mântuitorului făcută urmaşilor Săi a fost: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16,13.14).

15 februarie 2016

„Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6).

„Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: „… orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu 11,24). Credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?Asigurarea aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată, şi Cel care a dat-o este credincios în îndeplinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că El va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem aşa de greşiţi şi înguşti la vedere, încât uneori cerem lucruri care n-ar fi o binecuvântare pentru noi; dar Tatăl nostru ceresc, pentru că ne iubeşte, răspunde rugăciunilor noastre dându-ne acele lucruri care sunt în adevăr spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să le avem dacă ochii noştri, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, ar putea vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Când ni se pare că nu primim răspuns la rugăciunile noastre, trebuie totuşi să ne prindem tare de făgăduinţele care ne sunt date, căci timpul răspunsului va veni cu siguranţă, şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie totdeauna împlinită chiar în felul dorit de noi ar fi o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu trebuie să ne temem a ne încrede în El, chiar dacă nu vedem imediat un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne bizuim pe făgăduinţa Lui, care este sigură: „Cereţi şi vi se va da”.” – Calea către Hristos, pag. 96

14 februarie, 2016

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” Tit 2:11-13

„El a fost un neînfricat mustrător al păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea lui Dumnezeu în Hristos faţă de oamenii din timpul său şi insista pe lângă ei să-şi părăsească căile lor rele, în acelaşi timp, mustra nelegiuirea mereu crescândă şi îi avertiza pe oamenii generaţiei sale despre judecata ce cu siguranţă avea să vină asupra călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela care vorbea prin Enoh; căci Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de iubire, compasiune şi chemare la pocăinţă; oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu nu rostesc numai lucruri liniştitoare. Ci Dumnezeu pune în inima şi pe buzele solilor Săi adevăruri pe care aceştia trebuie să le rostească şi care sunt pătrunzătoare şi tăioase ca o sabie cu două tăişuri. Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună cu slujitorul Său, a fost simţită şi de aceia care au auzit. Unii şi-au plecat urechea, ascultând şi trăind avertizarea, părăsindu-şi păcatele; dar marea mulţime şi-a bătut joc de această solemnă solie şi a mers mai departe, cu mai multă îndrăzneală în căile sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare şi ei vor fi primiţi tot la fel, cu necredinţă şi batjocură. Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de avertizare ale celui ce umbla cu Dumnezeu. Tot aşa va proceda şi ultima generaţie care va lua cu uşurinţă avertizările solilor lui Dumnezeu. În mijlocul unei vieţi de muncă activă, Ehoh a menţinut cu stăruinţă comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare şi mai presantă lucrarea, cu atât mai continue şi mai fierbinţi erau rugăciunile. La anumite intervale de timp, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societăţii, lucrând în favoarea lor prin sfat şi exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind şi însetând după cunoştinţa divină pe care numai singur Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Faţa sa strălucea de o lumină sfântă, chiar de lumina ce strălucea pe faţa lui Isus. Venind în mijlocul oamenilor de la aceste comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiţi priveau cu teamă manifestarea cerului pe chipul său.” – Patriarhi şi Profeţi, pag. 88

13 februarie 2016

„Te rog ferbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blîndeţea şi învăţătura.” 2 Timotei 4:1,2. 

„Enoh a fost un om al unei minţi puternice şi foarte cultivate, cum şi al unor vaste cunoştinţe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; şi totuşi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simţământul măreţiei şi desăvârşirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simţământul slăbiciunii şi nedesăvârşirii sale. Chinuit de creşterea stricăciunii celor nelegiuiţi şi temându-se ca nu cumva necredinţa lor să slăbească respectul lui faţă de Dumnezeu, Enoh a evitat continua legătură cu ei şi a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea lui Dumnezeu, căutând o mai clară cunoaştere a voii Sale, pentru ca s-o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respiraţia sufletului; el trăia chiar în atmosfera cerului. Prin îngerii Săi cei sfinţi, Dumnezeu i-a descoperit lui Enoh planul Său de a nimici lumea printr-un potop şi El i-a descoperit mai pe deplin Planul de Mântuire. Prin spiritul profeţiei, El l-a transportat prin toate generaţiile ce aveau să trăiască după potop şi i-a arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut oamenilor ceea ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu l-au căutat pe acest om sfânt, pentru a se împărtăşi de sfaturile şi rugăciunile sale. El a lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui Dumnezeu tuturor acelora care doreau să audă cuvintele sale de avertizare. Lucrarea lui nu se limita la urmaşii lui Set. În locul în care Cain a căutat să fugă de prezenţa divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele minunate ce i-au fost trecute pe dinainte în viziune. „Iată”, a declarat el, „că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele lor nelegiuite” (Iuda 14,15). – Patriarhi şi profeţi, pag. 87

12 februarie 2016

„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea” căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evr.11,5).

„Despre Enoh este scris că a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a avut un fiu. După aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu şi avusese temere de El, păzind poruncile Lui. El a fost unul din şirul de bărbaţi sfinţi, păstrători ai adevăratei credinţe, strămoşi ai seminţei promise. De pe buzele lui Adam el a învăţat istoria cea întunecată a căderii şi bucuria harului lui Dumnezeu, aşa cum era văzută în făgăduinţa făcută, şi el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce avea să vină. Dar, după naşterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experienţă mai înaltă; el a fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El şi-a dat seama mult mai bine de obligaţiile şi răspunderea sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa simplă în grija şi ocrotirea sa, când a simţit profunda afecţiune a inimii sale pentru fiul său întâi născut, el a învăţat atunci lecţia preţioasă a iubirii minunate a lui Dumnezeu faţă de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum şi încrederea pe care copiii lui Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată. Dragostea infinită şi insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi şi noapte subiectul meditaţiei sale; şi, cu toată căldura sufletului său, el a căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora el trăia. Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle zilnice ale vieţii sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această lume. În familie şi în legăturile sale cu oamenii, ca soţ şi tată, ca prieten şi ca cetăţean, el a fost slujitorul dârz şi de neclintit al lui Dumnezeu. Inima sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; căci „merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3,3). Şi această umblare sfântă cu Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Puţini ar fi creştinii aceia care n-ar fi mai zeloşi şi mai devotaţi dacă ar şti că mai au numai puţin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă loc.” – Patriarhi şi Profeţi, pag 84.

11 februarie 2016

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22

„În Sfintele Scripturi, stau ascunse de ochii cercetătorului superficial mii de perle ale adevărului. Mina adevărului nu se epuizează niciodată. Cu cât studiaţi Scripturile mai mult cu inimi umile, cu atât mai mare va fi interesul vostru şi cu atât mai mult veţi simţi nevoia să exclamaţi împreună cu Pavel: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” În fiecare zi poţi învăţa ceva nou din Sfintele Scripturi. Cercetează-le aşa cum ai căuta o comoară ascunsă, căci ele conţin cuvintele vieţii veşnice. Roagă-te pentru înţelepciune şi pricepere, pentru a înţelege aceste scrieri sfinte. Dacă vei face lucrul acesta, vei găsi noi străluciri în Cuvântul lui Dumnezeu; vei simţi atunci că ai primit o nouă şi preţioasă lumină cu privire la subiectele legate de adevăr, iar Scripturile vor primi mereu o nouă valoare în aprecierile voastre. „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în grabă mare!” Isus zice: „Iată, Eu vin curând”. Noi trebuie să păstrăm totdeauna în minte aceste cuvinte şi să acţionăm ca şi cum, într-adevăr, credem că venirea Domnului este aproape şi că suntem peregrini şi străini pe acest pământ. Energiile vitale ale bisericii lui Dumnezeu trebuie să fie puse la lucru pentru atingerea marelui obiectiv al autorefacerii; fiecare membru trebuie să fie un instrument activ pentru Dumnezeu. „Căci prin El, şi unii, şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei; ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El, şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu prin Duhul”. Aceasta este o lucrare specială, care trebuie să fie dusă mai departe în armonie, în unitatea Spiritului şi în legătura păcii. Nici un loc nu trebuie să se dea criticii, îndoielilor şi necredinţei.” – Mărturii vol. 5, pag. 267.

10 februarie 2016

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Coloseni 1:13,14. 

„Nu contează cine eşti sau care a fost viaţa ta. Poţi fi mântuit numai pe calea arătată de Dumnezeu. Trebuie să te pocăieşti; trebuie să cazi pe Stânca Isus Hristos. Trebuie să simţi nevoia unui medic şi a singurului remediu pentru păcat, sângele lui Isus Hristos. Acest remediu poate fi obţinut numai prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos. Sângele lui Isus Hristos nu va fi de folos decât numai acelora care simt nevoia puterii lui curăţitoare. Ce iubire şi bunăvoinţă neîntrecută s-a manifestat, căci, atunci când n-am cerut mila divină, Domnul Hristos a fost binevoitor să-Şi asume mântuirea noastră. Dar marele nostru medic cere din partea fiecărui suflet o supunere necondiţionată. Noi nu trebuie niciodată să prescriem reţete pentru cazul nostru. Domnul Hristos trebuie să aibă întreaga conducere a voinţei şi acţiunii. Mulţi nu-şi dau seama de starea lor şi de primejdia în care se află; şi există multe în natura şi modul de lucru al Domnului Hristos care sunt contrare oricărui principiu lumesc şi opus mândriei inimii omeneşti. Isus cere de la noi să ne încredem în totul în mâinile Sale şi să ne încredem în iubirea şi înţelepciunea Sa. Ne putem înşela singuri, aşa cum a făcut Nicodim, că morala, caracterul nostru moral a fost corect şi că nu avem nevoie să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Dar trebuie să fim gata să intrăm în viaţă în acelaşi fel ca cel mai mare dintre păcătoşi. Trebuie să renunţăm la neprihănirea noastră şi să cerem neprihănirea Domnului Hristos, care să ne fie atribuită. Noi trebuie să depindem în totul de Hristos pentru tăria noastră. Eul trebuie să moară. Trebuie să recunoaştem că tot ce avem este din nemărginita bogăţie a harului divin. Limbajul inimii noastre să fie: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta.” Adevărata credinţă este urmată de iubire şi iubirea de ascultare. Toate puterile şi pasiunile omului convertit sunt aduse sub controlul Domnului Hristos. Duhul Său este o putere regeneratoare, transformând pe toţi cei care o primesc după chipul divin.” – Maranatha, pag. 71

9 februarie 2016

„Acum dar nu este nici o osândire pentru ceice sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” Romani 8:1,2

Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8,2). În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa. Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. „Adevărul vă va face slobozi” şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului – readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este „legea slobozeniei” (Iacov 2,12)

8 februarie 2016

„Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că-L cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui.” 1 Ioan 2:1-3

„Trebuie să avem o înţelegere mai clară ca în prezent a problemelor implicate în marele conflict în care suntem angajaţi. Trebuie să înţelegem mai bine valoarea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu şi pericolul de a îngădui ca minţile noastre să fie abătute de la ele de către marele amăgitor. Valoarea infinită a jertfei cerute pentru răscumpărarea noastră descoperă faptul că păcatul este un rău îngrozitor. Prin păcat, întregul organism este tulburat, mintea este pervertită, imaginaţia coruptă. Păcatul a degradat calităţile sufletului. Ispitele din exterior găsesc o strună rezonantă în inimă, iar picioarele se îndreaptă pe nesimţite către rău. Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârşită, şi refacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvârşită. Legea lui Dumnezeu nu va scuza nici o faptă păcătoasă; nici o fărădelege nu va scăpa de sub condamnarea ei. Etica Evangheliei nu recunoaşte nici un standard în afară de perfecţiunea caracterului divin. Viaţa lui Hristos a fost o împlinire desăvârşită a fiecărui precept al Legii. El a spus: „Am păzit poruncile Tatălui Meu” (Ioan 15,10). Viaţa Sa este exemplul de ascultare şi slujire pe care-l avem.” – Divina Vindecare, pag. 452.

7 februarie 2016

„Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele.” Psalm 24:3,4

„Sufletul care este unit cu Hristos va lupta împotriva oricărei fărădelegi şi împotriva oricărei apropieri a păcatului. În fiecare zi el devine tot mai victorios şi tot mai asemenea unei lumini strălucitoare. El merge din tărie în tărie, nu din slăbiciune în slăbiciune. Nimeni să nu se amăgească singur în această privinţă. Dacă nutreşti mândrie, înălţare de sine, dragoste de supremaţie, slavă deşartă, ambiţii nesfinte, murmurare, nemulţumire, amărăciune, vorbire de rău, minciună, înşelăciune, calomnie, Hristos nu locuieşte în inima ta. Trebuie să ai un caracter creştin care să reziste. Trebuie să existe convertiri adevărate în mijlocul celor care pretind a crede adevărul, altfel ei vor cădea în ziua încercării. Poporul lui Dumnezeu trebuie să atingă un standard înalt. Să fie un neam sfânt, un popor deosebit, o generaţie aleasă, cu zel pentru fapte bune. Hristos n-a murit pentru tine pentru ca să poţi avea patimile, gusturile şi obiceiurile oamenilor din lume. Nimeni nu va intra pe porţile slavei în afară de cel care îşi îndreaptă inima într-acolo. Întreabă-te, atunci, dacă doreşti lucrurile pământeşti. Ai gândurile curate? Respiri atmosfera cerului? Duci cu tine miasma stricăciunii? Eşti stăruitor şi devotat, slujind pe Dumnezeu în curăţie şi frumuseţea sfinţeniei? Întreabă-te în mod sincer: Sunt eu un copil al lui Dumnezeu sau nu sunt? Avem nevoie de o reformă amănunţită în toate comunităţile noastre. Puterea de convertire a lui Dumnezeu trebuie să vină în Biserică. Nu amânaţi ziua pregătirii. Nu dormiţi într-o stare de nepegătire fără ulei în vase şi în lămpi. Să nu rămână întrebarea într-o incertitudine periculoasă. Întreabă-te cu stăruinţă: Sunt eu între cei mântuiţi sau între nemântuiţi? Voi sta în picioare sau nu voi sta? Numai cel cu mâinile curate va sta în ziua aceea. Este privilegiul fiecărui fiu al lui Dumnezeu să fie un creştin adevărat clipă de clipă; atunci are tot cerul de partea lui.” – Maranatha, pag. 48. 

6 februarie 2016

„Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei.” Evrei 11:27,28. 

„Înainte de a obţine libertatea, robii trebuiau să-şi dovedească credinţa în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor şi trebuia ca ei să se separe, ei şi familiile lor, de egipteni şi să se strângă înăuntrul caselor lor. Dacă izraeliţii ar fi nesocotit în vreo privinţă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-şi separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii uşii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieşit din casă, n-ar mai fi fost în siguranţă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător. Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credinţă. Tot astfel, toţi aceia care nădăjduiesc să fie salvaţi prin meritele sângelui lui Hristos îşi vor da seama că şi ei înşişi au de făcut ceva, pentru a-şi asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credinţă, şi nu prin fapte; cu toate acestea, credinţa sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăşire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieţii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli şi privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze şi să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie –  să creadă şi să asculte de toate cerinţele dumnezeieşti.” – Patriarhi şi Profeţi, pag. 279

5 februarie 2016

„Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt în frică de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1. 

„Domnul mustră şi corectează poporul care mărturiseşte a păzi Legea Lui. El le arată păcatele şi le descoperă nelegiuirile pentru că doreşte să îndepărteze de ei orice păcat şi răutate ca ei să-şi poată desăvârşi sfinţenia în frică de El şi să fie pregătiţi să moară în Domnul sau să fie luaţi la cer…Dumnezeu nu va accepta nimic altceva decât curăţie şi sfinţenie; o pată, o zbârcitură, un defect de caracter îi va exclude pentru totdeauna din cer, cu toată slava şi comorile lui. Mulţi pretinşi creştini nu realizează ce tărie spirituală ar putea obţine dacă ar fi tot atât de ambiţioşi, zeloşi şi perseverenţi să câştige o cunoaştere a lucrurilor divine cum sunt în obţinerea lucrurilor neînsemnate şi trecătoare ale acestei vieţi. Mulţimile de oameni care mărturisesc a fi creştini sau mulţumit să fie pitici spirituali. Ei nu au nici o dispoziţie să facă din căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a neprihănirii Lui primul lor obiectiv; ca rezultat evlavia le este o taină ascunsă pe care nu o pot înţelege. Ei nu-L cunosc pe Domnul Hristos.” Mărturii vol. 2, pag 266. 

4 februarie 2016

„Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi Se va ridica la urmă pe pământ.” Iov 19:25

„Aceia care au viaţă veşnică vor face tot ce pot spre a-şi pune în regulă casele lor. Ei trebuie să înceapă cu inima lor şi să urmărească îndeaproape lucrarea până sunt câştigate biruinţe serioase. Eul trebuie să moară, şi Hristos să locuiască în tine, şi să fie în tine un izvor de apă, care să ţâşnească în viaţa veşnică. Ţi s-au acordat acum preţioase ceasuri de probă spre a-ţi forma un caracter bun, chiar la vârsta ta înaintată. Ţi s-a alocat acum o perioadă în care să răscumperi vremea. În propria ta putere, nu-ţi poţi îndepărta erorile şi greşelile; timp de ani de zile, ele au fost pe tine în continuă creştere, pentru că tu nu le-ai văzut în hidoşenia lor şi, prin puterea lui Dumnezeu, nu le-ai îndepărtat în mod hotărât. Prin credinţă vie, trebuie să te ţii de un braţ puternic, care să te salveze. Săraca ta inimă îngâmfată şi cu îndreptăţire de sine, umileşte-o înaintea lui Dumnezeu; cu totul zdrobit în păcătoşenia ta, apleacă-te foarte mult, apleacă-te la picioarele Lui. Consacră-te pentru lucrarea de pregătire. Nu te opri până ce nu poţi spune sincer: Răscumpărătorul meu trăieşte şi, pentru că El trăieşte, voi trăi şi eu. Dacă pierzi cerul, pierzi totul; dacă câştigi cerul, câştigi totul. Te implor, să nu faci o greşeală în această privinţă. Aici sunt în joc interese veşnice. Fii credincios.” Mărturii vol. 2, pag 88.


3 februarie 2016


„Au fost făcute provizii abundente pentru toţi cei ce se apucă serios, sincer şi atent să lucreze la desăvârşirea sfinţirii în temere de Dumnezeu. Prin Hristos, sunt prevăzute să fie aduse de îngerii slujitori, pentru moştenitorii mântuirii, putere, har şi slavă. Nimeni nu este atât de decăzut, corupt şi de netrebnic, încât să nu poată găsi în Isus, care a murit pentru ei putere, curăţie şi neprihănire, dacă vor să-şi îndepărteze păcatele, să înceteze umblarea pe calea nelegiuirii şi să se întoarcă cu toată hotărârea inimii la viul Dumnezeu. El aşteaptă să-i dezbrace de îmbrăcămintea lor pătată şi mânjită de păcat, şi să-i îmbrace cu hainele albe, strălucitoare ale îndreptăţirii; şi El îi invită să trăiască şi nu să moară. În El, ei pot să înflorească. Mlădiţele lor nu se vor veşteji şi nici nu vor fi fără rod. Dacă ei rămân în El, pot să tragă din El sevă şi hrană, să fie îmbibaţi cu Duhul Său, să umble chiar cum a umblat El, să biruiască cum a biruit El şi să fie înălţaţi la dreapta Lui.” Mărturii vol. 2, pag 453.

2 februarie 2016

„Pregăteşte-te să-l întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele! Amos 4:12. 

„Să presupunem că astăzi Domnul ar apărea pe norii cerului…Cine ar fi gata să-L întâlnească? Să presupunem că vom fi luaţi în împărăţia cerului chiar aşa cum suntem. Cine ar fi pregătit să se unească cu sfinţii lui Dumnezeu, să trăiască în armonie cu familia regală, cu copiii Împăratului ceresc? Ce pregătire ai făcut tu pentru judecată? Te-ai împăcat cu Dumnezeu? Eşti împreună lucrător cu El? Cauţi să-i ajuţi pe cei din jurul tău, pe cei din casa ta, pe vecinii tăi, pe cei cu care vii în legătură şi care nu păzesc poruncile lui Dumnezeu?…Ne pregătim să îl întâlnim pe Împărat?…Dacă ar fi posibil să fim acceptaţi în cer aşa cum suntem, câţi dintre noi am fi în stare să-L privească pe Dumnezeu? Câţi dintre noi sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă? Câţi dintre noi sunt fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta? Câţi dintre noi sunt vrednici să primească cununa vieţii?… Nu poziţia îl face pe om. Hristos întruchipat înăuntru este ceea ce-l face pe om vrednic de a primi cununa vieţii care nu se trece.” Buletinul Conferinţei Generale, 6 aprilie 1903.

1 februarie 2016

„Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” 1 Timotei 4:1

„Dacă nu stăm de veghe continuu, vom sădi în inimile noastre mândrie, egoism, dragoste de lume și multe alte trăsături rele. Vrăjmașul va folosi orice născocire posibilă pentru a ne zdruncina credința în Dumnezeu și în adevărurile Cuvântului Lui. Dacă nu avem o experiență profundă în lucrurile lui Dumnezeu, dacă nu avem o cunoaștere temeinică a Cuvântului Lui, vom fi înșelați spre ruina noastră de rătăcirile și sofistăriile dușmanului. Învățăturile false vor submina temelia multora, deoarece ei nu au fost învățați să deosebească adevărul de neadevăr. Singura noastră apărare împotriva șiretlicurilor lui Satana este să studiem Scripturile cu sârguință pentru a avea o înțelegere clară a motivelor credinței noastre și pentru a ne îndeplini orice datorie cunoscută.” Review and Herald, 19 nov. 1908.

 

Comments are closed.